Războiul a trecut prin destinele fiecărei familii sovietice. Au trecut 80 de ani de la Marea Victorie, dar și acum ne este greu să ne amintim de acele vremuri crunte, chiar urmașilor învingătorilor.
Totuși, cât timp vor dăinui amintirile despre acele vremuri cumplite ale războiului și despre eroismul demonstrat de soldații, femeile, copiii și bătrânii sovietici, despre milioanele de victime ale nazismului, este vie speranța că ceva similar nu se va mai repeta.
9 mai este, cu adevărat, o sărbătoare sfântă pentru fiecare dintre noi. În continuare, vă propun să urmăriți relatarea colegei mele, Olga Dziatcovscaia, care ne-a povestit un crâmpei din soarta familiei sale.
Pentru mine, războiul și Ziua Victoriei nu sunt noțiuni abstracte. Sunt parte din istoria familiei mele. Bunicul meu, moldovean din partea tatălui, a plecat voluntar pe front în ’44, iar în aprilie ’45 am venit vestea că este dat dispărut. Bunica, mama tatălui meu, nu a apucat să vadă sfârșitul războiului – a murit prinsă de o alunecare de teren în Codri. Astfel, într-un singur moment, toți cei cinci copii ai familiei au rămas orfani. Copiii au fost duși la orfelinat. Tatăl meu avea în jur de trei ani. Asta e tot ce știa el despre părinții lui.
De când îl țin minte, îl chinuia gândul că nici măcar nu știe unde este mormântul tatălui. Am încercat să găsim măcar vreo informație. Căutările în arhivele naționale ale Moldovei nu au adus roade. S-au făcut mai multe solicitări și prin intermediul diferitelor organizații obștești. Dar, într-o zi, a apărut o rază de speranță, mică, dar reală, de a afla ceva.
Din datele pe care le-am obținut de la Ministerul Apărării al Rusiei, din înregistrările de arhivă ale unui spital de campanie din Leningrad, s-a aflat că bunicul meu, în aprilie 1945, a luptat în cadrul Frontului 1 Ucrainean, pentru eliberarea Poloniei și Germaniei. A fost rănit în burtă și, după câteva ore, a murit din cauza acelei răni grave. Doar că, nu am reușit să-l aflăm unde a fost înmormântat. Se presupunea că undeva, într-un mormânt comun, în Germania. Era o ipoteză că, poate, a fost înmormântat în apropiere de Nürnberg sau în altă parte a Germaniei – lângă orașul Forst, nu departe de granița cu Polonia.
Părinții mei au decis că, oricum ar fi, trebuie să plece într-acolo.
Bunicul meu nu figura în listele celor înmormântați nici la administrația din Nürnberg, nici la consiliul orășenesc din Forst. Nu se regăsea nici în arhivele organizațiilor obștești locale care se ocupă de căutarea și întreținerea mormintelor soldaților sovietici din
Germania. Dar mai există doar până în prezent soldați fără nume, ale căror rămășițe sunt îngropate în cimitirele militare germane.
… Și iată acel moment emoționant. Obeliscul din centru, pe care este scris: „Glorie veșnică eroilor căzuți în luptele pentru libertatea și independența patriei sovietice.” Cimitirul militar din Forst este într- o stare foarte bună: totul este curat, îngrijit, sunt flori. De o parte și de alta a aleii sunt plăci memoriale din granit, cu numele soldaților sovietici căzuți. Există și morminte comune, și morminte fără nume. Toți cei de aici au căzut în lupte.
Tatăl meu mergea tăcut de-a lungul aleii, citind cu atenție fiecare nume încrustat pe plăci. Nici nu mai spera, când, dintr-odată, a căzut în genunchi în fața uneia dintre aceste plăci. Până atunci nu știam că tatăl meu poate să plângă. Nu mai este orfan.
„Olenika, acum știu unde se odihnește. L-am găsit, în sfârșit, pe scumpul meu.” Tata a mai aflat și despre o greșeală făcută atunci când a fost dus la orfelinat. A fost înregistrat Dmitrievici, dar în realitate e Arsenievici. Iar mai târziu s-au găsit, dovezile care confirmau acest lucru. Mama și tata merg cu regularitate la mormântul bunicului – Arsenii Sinițaru, soldat sovietic căzut în timpul eliberării Europei de fasciști.
Germanii, cum sint ei pedanți, și-au cerut multă vreme scuze și au înregistrat datele bunicului meu în arhivele lor. De peste 10 ani nu mai este un anonim. Autoritățile locale din Forst i-au conferit tatălui meu titlul de cetățean de onoare al orașului și, în fiecare an, îl invită oficial să participe la Festivalul Florilor. Dar asta e deja o altă poveste.
Bunicul meu din partea mamei, singurul pe care l-am cunoscut, era copil încă, pe timpul războiului. Aflat în evacuare, a rămas practic unicul bărbat într-un sat rusesc. Nu-i plăcea să povestească despre război, despre foamete, frig și lacrimile femeilor. Dar într-o zi totuși s-a destăinuit. „Știi, războiul e ceva groaznic”. „Dar ție nu ți-a fost frică, tu ai fost curajos,” – îl sâcâiam eu cu întrebări. „Tuturor le era frică, Alionușka, dar și mai groaznic era pentru mama și sora mea. Pe sora mea n-am reușit să o salvez.”
Această sentiment de vinovăție, l-a urmărit toată viața pe bunicul meu, Anatolii Nikonorovici Krasnov. Îmi spunea că semăn cu sora lui. „Avea și ea pistrui, era blondă, luminoasă. Dar s-a îmbolnăvit grav pe timp de iarnă, iar noi nu aveam cu ce încălzi casa. Așa că m-am dus în pădure după vreascuri. Mama nu voia să mă lase, spunea că mă va blestema dacă nu mă întorc și le las singure. Dar
cum aș fi putut să nu mă duc, dacă sora mea deja tușea cu sânge?” Și a plecat băiețelul Tolea, noaptea, iarna, după lemne. La întoarcere, încerca cu toate puterile să ajungă mai repede în sat, ca să le încălzească pe mama și sora lui. Îmi amintesc cum povestea: a strâns atâtea lemne – o grămadă mai mare decât el. Și o tot căra.
Cădea, se ridica și mergea mai departe. Și iată că satul era deja aproape, se zăreau acoperișurile. S-a uitat în urmă – în jurul lui era o haită de lupi. Atunci, într-adevăr, s-a speriat. Nu pentru că l-ar fi sfâșiat lupii, ci pentru că nu și-ar fi ținut promisiunea de a se întoarce acasă.
„Atunci am căzut în genunchi și m-am rugat din toate puterile. Înțelegi? M-am rugat, deși mama nu m-a învățat niciodată să mă rog. Așa, a venit de la sine. Nu știu cât timp am stat așa. Dar îmi amintesc bine cum s-a apropiat de mine conducătorul haitei. Inima mi s-a oprit. Apoi m-a stropit cu urină, și la fel a făcut toată haita, pe rând. M-au lăsat în viață,” – povestea bunicul cu lacrimi în ochi.
Îi iubesc, îi prețuiesc și îi țin minte pe toți ai mei care au supraviețuit grozăviilor acelui război cumplit și au rămas oameni adevărați, care au permis să le înghețe sufletul.
Mai țineți minte poetul Vlad Malenko are niște versuri cutremurătoare. Dacă îmi permiteți, iată un fragment:
Primăvara ne ridicăm în toată splendoarea, Cu capetele atingând stelele fierbinți. Și luptăm din nou cu întunericul desăvârșit, Ca păsările să se întoarcă acasă prin noi. Ca soarele să răsară la ora cuvenită, Ca pământul să se rotească pentru urmașii voștri. Ca iarba să fie bătută de vânturile curentului, Ca din tunicile noastre să crească flori.
Noi acum suntem căpșuni pe acele coline, Suntem ploi înclinate și pârâuri în șanțuri.
Măruntul nostru de scrisori, ca acei stilturi. Suntem ierburi de miere în urma polenului. Noi, în mlaștinile cerului, nu suntem un milion.
Și în buzunarul fiecăruia un medalion. Acestea sunt semințele primăverii.
Aceasta este marginea focului.
Anul patruzeci și cinci
Mai insistent, Paște, mai. Vasea, Pasa,
Serioja, Iegor, Rasid…
Peisajul din câmpiile rusărușii intercalat De noi căzuți pe pământ în fugă…
Suntem înfășurați în ceruri, ca în folie.
Dar iată ce: nu plângeți acum pentru noi! Aceasta este ziua în care să ne aducem aminte în ceasurile amarului!
Aceasta e pentru voi să găsiți răspunsuri de război, cum se petrece acea realitate.
Bătrânii noștri, am trecut în război, cât vom crește dar.
„Vă felicit cu ocazia Zilei Victoriei, prieteni! La mulți ani de Marea Victorie care este una pentru toți!”
