Persoanele cu dizabilități din Republica Moldova continuă să se confrunte cu bariere majore în viața de zi cu zi, de la infrastructura inaccesibilă până la indemnizațiile insuficiente. Mulți dintre ei sunt obligați să muncească pentru a supraviețui, deși angajarea devine adesea un obstacol suplimentar, pentru că angajatorii îi refuză.
Lipsa rampelor, a transportului adaptat și a locuințelor accesibile îi limitează sever mobilitatea și independența. În același timp, pensiile mici și costurile tot mai mari îi împing să caute soluții pe cont propriu, într-un sistem care evoluează lent. Ei cer autorităților mai multă voință, investiții și politici reale de incluziune, nu doar promisiuni.
Ludmila Ichin este cu dizabilitate fizică și de la 13 ani se află în scaunul cu rotile. Femeia spune că a fost nevoită să învețe singură cum să se descurce într-o societate care nu îi oferă condiții decente.
LUDMILA ICHIM, persoană cu grad de dizabilitate de 34 de ani
De exemplu, să vorbim despre o persoană care vrea să se integreze în societate, să meargă la studiu, să aibă un loc de muncă. Dacă el nu poate să iasă din casă, dacă locuința nu este accesibilă sau el stă la un bloc cu trei din cinci, el nu are cum să iasă.
Fiecare dintre noi și o persoană la cărucior au necesități individuale și cumva statul ar trebui să depună mult mai multă voință, efort ca să facă schimbare, să bugeteze fiecare, să zic… raion, să fie buget pentru acest domeniu, pentru că nu putem să schimbăm lucrurile dacă nu facem nimic.
Despre aceleași probleme vorbesc și următorii protagoniști. Potrivit lor, lipsa accesibilității îi pune în imposibilitatea de a trăi o viață normală chiar și în instituțiile statului, unde nu există rampe, băi adaptate sau condiții minime pentru persoanele cu dizabilități.
ELENA CRÎȘMARI, persoană cu dizabilitate de grad sever
Dacă la central, în spitalul Ministerului Sănătății, de pe strada Gheorghe Cașu, nu există o baie adaptată cu o cadă destul de înaltă unde internetul tot s-a expus că eu n-am tăcut, ce să mai vorbim în raioane, în policlinici, unde sunt blocuri sanitare care sunt renovate pe parcursul celor care au fost în funcție, dar cu regret nu au ținut cont că toată lumea are câte un loc sub soare.a Așa le spun eu deseori.
Deci este timpul ca atât Ministerele să colucreze între ele și să nu uite că noi i-am trimis în funcție, dar să nu stea pe scaune și să vină mai des în societate, pentru că sunt plătiți pe bani publici și e timpul ca ei să înțeleagă că noi vrem cu adevărat incluziune și acei oameni în etate care au plătit și ei cândva la bugetul statului, e timpul să aibă condiții de tratament, condiții de a-și face fiziologic acelenevoi. Ceea ce ține de infrastructură, vă zic, este foarte foarte lăsată în urmă.
Elena spune că indemnizațiile sunt prea mici pentru a acoperi cheltuielile de bază, iar sprijinul real din partea autorităților lipsește cu desăvârșire.
ELENA CRÎȘMARI, persoană cu grad de dizabilitate sever
Vreau să spun că este strigător la cer. Deci, o indemnizație de nici 3.000 lei, practic nu ți-ajung, pentru că noi avem nevoie atât de medicamente, atât de o viață de suburbii care practic nu ți-ajunge. Suntem nevoiți să muncim.
Cei ce ține de ajutoare, da, într-adevăr nu beneficiem de nimic. Cei ce este chiar strigător la cer, că persoanele cu dizabilități care contribuie la bugetul statului, nici macăr pe perioada rece, nu sunt încadrate în acel prag, hai să le zic așa, pentru a beneficia pe perioada rece. Da, este strigător la cer, pentru că, ținând cont, chiar și acele lemne de suburbii, având o mamă în vârstă, este greu să acoperi bugetul familiei pentru a putea supraviețui.
Să trăiești doar din alocație este imposibil, iar să te angajezi la un loc de muncă este o misiune aproape imposibilă, spune Svetlana Tănase, mamă a unui copil cu dizabilitate severă.
SVETLANA TĂNASE, mama unui copil cu grad de dizabilitate sever
Pentru a se angaja la muncă e mai greu, pentru că societatea noastră nu acceptă așa persoane cu nevoi speciale, le vine mai greu un pic cu ei, pentru că ei mai greu înțeleg, mai greu se face lucru. (MUSCA) Însoțită numai de mine, numai eu însoțesc să lupt, aceeași școală, același magazin, chiar prin casă, eu totul, totul eu îi dau, aceeași mâncare, aceeași baie, aceeași tot, totul depinde de mine.)
BETA: Persoanele cu dizabilități din Republica Moldova, unul dintre cele mai vulnerabile grupuri sociale, trăiesc adesea în sărăcie extremă.
Datele iData arată că anul trecut 46,7% dintre ei nu dispuneau nici măcar de resursele elementare pentru hrană, adăpost sau îmbrăcăminte, cu 11% mai mult decât acum patru ani. La dificultățile materiale se adaugă și accesul limitat la infrastructura comunală, în special la canalizare, la care sunt conectate doar 35,6% dintre gospodăriile în care locuiesc persoane cu dizabilități. Chiar dacă 74% au acces la apă potabilă și 64,7% la gaze naturale, diferențele rămân semnificative față de familiile fără membri cu dizabilități.
