În Republica Moldova, guvernarea contabilizează cu mândrie exporturile de produse agroalimentare, cabluri auto și servicii digitale. Se publică rapoarte, se anunță creșteri procentuale și se fac grafice colorate.
Dar cel mai mare și mai dureros export al Moldovei nu apare în rapoarte: oamenii. Exportăm bunuri și servicii. Dar mai ales exportăm oameni.
Anual, în medie, peste 40.000 de moldoveni pleacă din țară. Nu în excursie. Pleacă la muncă, la studii sau definitiv. Fiecare dintre ei este rezultatul unei investiții făcute de statul moldovean timp de 20–25 de ani.
Fiecare tânăr care părăsește Moldova înseamnă 25 de ani de cheltuieli publice: indemnizații, alocații, educație, sănătate, burse, manuale, transport. Statul a investit în el, dar nu apucă să recupereze nimic. Tânărul pleacă. Iar Moldova pierde totul.
Graficul care nu apare în nicio conferință de presă arată ce pierde statul cu fiecare tânăr care pleacă: ani de indemnizații, educație publică, servicii medicale, burse și manuale. Toate suportate din bugetul public, dar valorificate în alte state.
Noi investim. Alții beneficiază. Moldova rămâne doar cu sate și orașe pustiite.
Un miliard de euro pierduți anual.
Fiecare tânăr care părăsește țara înseamnă o investiție pierdută. Nu simbolică, ci calculabilă: aproximativ 25.000 de euro per persoană. Înmulțind această sumă cu cei peste 40.000 de emigranți anual, pierderea curată pentru Republica Moldova este de 1 miliard de euro în fiecare an.
Și totuși, guvernarea tace. Nicio strategie reală, niciun plan de stopare a exodului. Doar statistici euforice despre remitențe și „diaspora activă”. Dar remitențele sunt doar firimituri față de pierderea capitalului uman pe termen lung.
Țările gazdă nu așteaptă 25 de ani pentru formarea tinerilor. Îi primesc gata formați. Germania, Italia, Franța, Irlanda și restul țărilor gazdă nu plătesc nici măcar un cent pentru grădinița, școala sau facultatea moldoveanului care le intră în țară. Nu au cheltuit pentru vaccinuri, manuale, alocații sau burse.
Dar îl primesc apt de muncă, motivat și dispus să accepte salarii mai mici decât media locală.
Pentru fiecare lucrător moldovean, țările gazdă economisesc între 250.000 și 300.000 de euro. Pentru 40.000 de migranți moldoveni anual, asta înseamnă peste 10 miliarde de euro economisiți – pe spatele unui stat sărac, aflat în colaps demografic.
Migranții noștri plătesc taxe, dar nu aici, acasă. Odată plecat, moldoveanul devine contribuabil pentru alt buget: impozite pe venit, contribuții la pensii și sănătate, TVA, accize, taxe locale, consum și PIB real.
Estimările prudente arată că moldovenii din străinătate generează peste 12 miliarde de euro anual în veniturile bugetelor țărilor gazdă. Adică dublul bugetului public al Republicii Moldova.
Paradoxul final: noi îi creștem, alții îi folosesc. Moldova investește, Moldova plătește, Moldova așteaptă 25 de ani. Apoi, alte state îi preiau gratuit. Pe gratis pentru ele. Cu pierderi colosale pentru noi.
Nu vorbim despre o criză imaginară, ci despre cea mai concretă și rușinoasă formă de faliment al statului. Exodul tinerilor este rezultatul direct al unei guvernări incapabile să ofere perspective. Să inspire încredere. Să creeze locuri de muncă. Să construiască o țară în care oamenii vor să rămână.
Concluzie: exportăm oameni, dar importăm dezastru demografic.
Un miliard de euro pierduți anual prin exod. Zece miliarde de euro economisiți de alte state. Douăsprezece miliarde de euro contribuții directe în bugetele altor țări. Zero plan național real pentru păstrarea tinerilor acasă.
Cea mai dureroasă formă de export e aceea care nu se vede la vamă. Nimeni nu verifică atunci când pleacă speranța. Nimeni nu cere taxă atunci când se exportă un creier. Nimeni nu oprește la frontieră un viitor care părăsește țara.
Dar Republica Moldova pierde cîte un miliard de euro în fiecare an sub tăcerea complice a guvernării.
