La Dubăsarii Vechi, vacile încă pasc pe câmpuri, dar satul nu mai cunoaște forfota de altădată. Ferma care hrănea sute de familii e acum o ruină. Între timp, câteva gospodine încă se luptă cu greul și țin câte o vacă pentru a-și întreține familia, în timp ce realitatea cruntă a satului le împinge zilnic spre marginea supraviețuirii. E povestea unei comunități uitate, rămasă cu promisiuni deșarte și cu nostalgia unor „vremuri bune” care nu se mai întorc.
Mariana, din satul Dubăsarii Vechi, în fiecare dimineață se trezește odată cu soarele pentru a-și îngriji vaca. E singura lor sursă de venit. Cu un soț care lucrează și doi copii de crescut, fiecare litru de lapte înseamnă o zi în plus cu pâine pe masă.
MARIANA, locuitoare din satul Dubăsarii Vechi
– Mă trezesc dimineață, mă duc și o mulg, îi dau
mâncare o duc la păscut. La amiază o aducem la apă și după iarăși o ducem la păscut. Seara o aduc și îi dau porția și o mulg.
– Câte litre de lapte dă vaca dintr-o dată?
– Depinde cum mănâncă 8-9 litri sau mai puțin.
Chiar și duminica, când alții se bucură de odihnă, Mariana tot se trezește dis-de-dimineață. Este zi de piață, iar produsele lactate pe care le prepară cu atâta grijă trebuie să ajungă proaspete pe tarabele din piață. Deși munca este grea și consumă mult timp, vânzările sunt mici, iar banii obținuți abia ajung pentru a acoperi nevoile zilnice ale familiei.
MARIANA, locuitoare din satul Dubăsarii Vechi
– Îmi pregătesc brânza, o pun în pachete, apoi pun laptele în sticle, apoi mă duc la piață.
– La piață cu cât vindeți un litru de lapte?
– 20 de lei litru, sticla de un litru jumate costă 30 de lei.
– Smântâna? – 80 de lei kilogramul și brânza 85-90 de lei.
– Unt faceți mai rar?
– Da, mai rar.
– Dar așa cu cât vindeți kilogramul?
– 140-150 de lei.
Chiar dacă e greu, Mariana nu se lasă. Spune că produsele de la magazin nu se compară cu ceea ce face ea. În plus, sunt de import și nu-s cele mai calitative, se arată sigură femeia.
MARIANA, locuitoare din satul Dubăsarii Vechi 15.40-16.02
– Acum puțini țin animale la casă, fiindcă este greu, nu prea este pășune.
– De ce nu o vindeți atunci?
– Eu m-am obișnuit de când eram mică la părinți, după m-am căsătorit și de atunci țin, nu pot fără vacă.
Am ales că acum pe rafturi sunt doar lactate importate din Ucraina.
– Da, cel mai bine de casă, natural.
Pe o colină, la marginea satului, o întâlnim pe Ana, sora Marianei. Are trei vaci și le păzește pe rând, alături de ceilalți vecini care mai au animale. O comunitate mică, dar care încă rezistă, cu greu, ce-i drept.
ANA, locuitoare din satul Dubăsarii Vechi
– Eu am trei vaci, ies trei zile sau vecinu dacă are două vaci iese două zile, depinde de câte capete are.
– Trebuie să stăm toată ziua, trebuie să le păzim ca să le dăm în primire. Dimineața le luăm, seara le ducem înapoi.
– La moment avem 11, eu am trei și încă opt mai sunt. Timp de cinci au fost 33, după timp de un an au scăzut în jumătate și erau 17-18 și tot așa încet, încet scad și sunt tot mai puține.
– Care le vând, la care vacile s-au îmbolnăvit, care nu vreau să mai țină pentru că e foarte greu într-adevăr să ții vacă la casă, încă cu una te mai isprăvești, dar e foarte greu și costisitor.
Dar satul n-a fost întotdeauna așa. În 1996, se închidea aici o fermă care hrănea o regiune întreagă. Astăzi, au rămas doar rugină, geamuri sparte și tăcere. Vasile Timuș, fostul șef al fermei,
revine pentru prima oară după aproape 30 de ani.
VASILE TIMUȘ, fostul șef al fermei vaci din Dubăsarii Vechi
– Care sunt emoțiile Dvs după atâția ani?
– Rele. Au distrus tot.
– Vă doare sufletul?
– Eu mi-am pierdut tinerețea aici.
– Cum era înainte aici? –
Intram, pe o parte erau 60 de vaci și pe cealaltă parte încă 60 de vaci. Pe mijloc mergeam noi, mulgeam.
Era tot frumos, le dam mâncare și a rămas NIMIC.
Vasile știe că acele vremuri nu se vor mai întoarce. Erau ani grei, dar toată lumea avea un rost. Astăzi, nimeni nu mai investește în agricultură, iar satele dispar, spune trist bărbatul.
VASILE TIMUȘ, fostul șef al fermei vaci din Dubăsarii Vechi
– Ferme nu o să mai fie, nici colhozuri.
– Cine să le contruiască acum? Atunci era Uniunea Sovietică. Se făceau ferme, fabrici. Dar acum nu mai este nimic.
Dar ce brigăzi aveam, ce garaj, dar ce cantoră aveam noi frumoasă. Era o plăcere să te duci pe dealuri, mai ales când venea vreo delegație, toți eram în halate albe, noi măturam, era gard frumos, totul se văruia.
– Dar așa vremuri nu o să mai fie.
– Vremuri bune, da?
– Aa, Maia Sandu
– vremuri bune?
– Vremuri bune au fost, toți aveau de lucru, de rău de bine nu era om în sat care să nu aibă de lucru.
Astăzi, în satul Dubăsarii Vechi, doar câțiva săteni mai țin animale. Este prea greu, recunosc oamenii, care suspină cu dor și regrete după anii de altă dată.
