Pe 9 mai, la 80 de ani de la Marea Victorie, ne amintim nu doar de cei care au luptat pe front, ci și de copiii care au trăit războiul pe pielea lor — martori tăcuți ai unei tragedii care le-a furat copilăria și le-a marcat viața.
Taisia Topchin din satul Coșnița, raionul Dubăsari, este una dintre acele ființe fragile ale timpului care a cunoscut groaza bombardamentelor când avea numai câțiva ani. În noaptea de 22 iunie 1941, mama ei a trezit-o în grabă și i-a spus să fugă — începuse războiul. Azi, cu ochii în lacrimi, Taisia își amintește acele clipe cu durere, dar și cu o singură dorință: ca pacea să nu mai fie niciodată doar un vis, ci o realitate veșnică.
La peste 90 de ani, Taisia Topchin își amintește cu o claritate tulburătoare noaptea de 22 iunie 1941. Avea doar 4-5 ani când mama ei a trezit-o speriată din somn, a luat-o de mână împreună cu frățiorul ei și au fugit din casă, fără să privească înapoi. Nu știau încotro merg, doar că trebuiau să scape. Satul Coșnița fusese cuprins de panică — trupele germane îl ocupaseră, iar bombardamentele cădeau fără milă peste oameni și case. Era începutul unui coșmar care avea să-i răpească copilăria.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
Pe frățior, era micuț, l-a luat în brațe și zice: ”tăticul nu a venit să doarmă acasă.” Ea se ridică repede din pat și măcar că e întuneric afară, repede haideți să fugim. Eu deschid ochii și mă uit la mama speriată, ”ce-i cu mama?” Și când am ieșit afară, avioanele zburau deasupra satului nostru, făceau ”uuu, uuu”, grele și mama zice: ”hai să ne ducem până acolo, la acei copaci de salcâm, să ne așezăm sub copaci, poate nu ne-a vedea avioanele și vom sta acolo până a veni tăticul.”
A fost emis ordinul ca întregul sat Coșnița să fie evacuat — germanii se apropiau rapid, iar pericolul era iminent. Oamenii s-au urcat în grabă în căruțe, luând cu ei ce au apucat. Mama Taisiei, cu doar o desagă pe umăr, și-a luat copiii de mână și a pornit la drum, cu speranța că vor scăpa cu viață. Cei care nu au reușit să urce în căruțe au rămas în urmă și au fost executați de trupele germane.
Pe drum, coloana de refugiați a fost prinsă sub tirul bombardamentelor. În haosul exploziei, mama Taisiei — însărcinată și preocupată să ajute răniții — a fost aruncată la pământ de suflul unei detonații, dar a continuat să lupte pentru viața copiilor săi.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
Satul a rămas pustiu, în sat nu a rămas nimeni. Am mers până am ajuns pe un deal. Pe deal căruțele au mai mers, au mai mers, pentru că a venit așa ordin ca să meargă înainte ca să nu cadă ostatici la nemți.
Mergeam așa cu căruța și au început a bombarda cu bombe fumigene, unde cădeau, acolo ardea. Ardeau casele, grâul, tot, iar eu strigam: ”eu mă tem, mamă, eu mă tem, mă dor ochii”, dar mama mi-a dat frățiorul de mână și mi-o zis să-l țin de mână: ”dar eu mă duc să leg răniții” și mama a început a lega răniții și așa cum mama îi ridica, așa au bombardat acolo, încât pe ea a aruncat-o. Acel val a aruncat-o, dar ea era însărcinată, era o vale și s-a dus așa pe vale.
În urma bombardamentelor, mama Taisiei a fost grav rănită și a pierdut copilul nenăscut. Soldații sovietici au dus-o într-o casă părăsită, încercând să-i salveze viața, însă în haosul evacuării și al retragerii în grabă, familia a pierdut orice legătură cu ea.
Drumul lor a continuat până la malul Niprului, fluviu care străbate Belarusul și Ucraina, unde coloana de refugiați a fost oprită — căruțele nu mai puteau înainta. În acel moment, fiecare s-a salvat cum a putut, luptând nu doar cu războiul, ci și cu disperarea.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
Mai departe căruțele nu merg. Toți coboară din căruțe și sunt luate căruțele, caii și cu acești oameni cu care am ajuns pe malul Niprului, ne zice: ”fiecare să se salveze cum îl duce capul”.
După ce tatăl Taisiei a fost trimis pe front, ea a rămas doar cu bunica și frățiorul său, care pierduse un picior în urma războiului. A fost o perioadă marcată de foamete cruntă, în care fiecare zi părea o luptă pentru supraviețuire.
Împreună cu alți refugiați, Taisia și familia ei au ajuns în regiunea Volgograd, într-un sat unde trăiau și copii din Iugoslavia și Spania. Acolo, au fost adăpostiți într-o casă de copii, iar pentru a face față greutăților, au muncit din greu pământul. În acele condiții vitrege, Taisia a început să meargă la școală, învățând limba rusă și învățând să se adapteze noilor realități ale vieții.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
În fiecare dimineață începeau toți a plânge. Dacă venea poștașul, aducea o geantă mare și dacă scotea o scrisoare sub formă de triunghi făcut din caiet – dansau, dar care era sur – era înmormântat. Cum i-au dus la Stalingrad, așa și veneau.
Timp de șase ani, Taisia nu și-a văzut tatăl, plecat să lupte pentru apărarea patriei. După ani de pribegie ca refugiați, familia a pornit cu lacrimi spre satul de baștină, însă războiul i-a blocat în Poltava, Ucraina, unde fratele ei s-a îmbolnăvit. O găinușă rămasă ascunsă într-un șopron de ochiii nemților, i-a salvat viața băiatului cu ouăle ei. În 1944, familia s-a întors în Coșnița, dar satul era un loc al dezastrului: ars, minat și părăsit. Totuși, chiar și în mijlocul ruinelor, speranța că vor putea începe din nou a rămas vie în inimile lor.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
”Cum să intrați voi în Coșnița, pentru că toată Coșnița e minată. Nu ai unde călca. Minele și nimeni în Coșnița nu-i.” Nu știu cum, cine s- a găsit mai curajos și ne-a adus la casa bunicii. Satul era ars, mai mult ars, scrum. Casa noastră părintească arsă, acolo toată mahala, pentru că au aruncat bombe și a ars.
După șase ani petrecuți pe front, tatăl Taisiei s-a întors acasă. Cu lacrimi în ochi, femeia își amintește cum mergea pe uliță spre familia lui, strigând numele fiicei sale.
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
Pe cărare venea spre mine un soldat. Vai de mine, când am țipat odată și fuga: ”bunică, bunică!, mamă!” ”Un nene, mamă, un nene cu chipiu, cu steluță, cu epoleți, uite, e cu medalii”, dar el striga: ”Tasunea, vino la mine, Tasunea!” Eu fugeam spre el. Șase ani. M-a lăsat de șase ani și jumătate. Așa s-au întors oamenii puțin, câte puțin și acest sat din ruine, din bombe, din .. în fiecare zi erau morți, ba copii, ba oameni…
Taisia Topchin își amintește cu groază urmele lăsate de război – un sat minat și oameni îngropați zilnic, în grabă, câte 10–15 la un loc. Din cauza suferinței și stresului, și-a pierdut vederea, dar nu și puterea de a merge mai departe. A fost profesoară de limba și literatura rusă timp de 38 de ani și două luni, dedicându-și viața educației. Astăzi, profund marcată de trecut, a ținut cu tot dinadinsul să transmită un mesaj emoționant omenirii – ”prețuiți pacea și pâinea de pe masă!”
TAISIA TOPCHIN, locuitoare a satului Coșnița, raionul Dubăsari
În fiecare zi mă rog și le spun la toți, de la mic până la mare: este pace în țara noastră, e mare bucurie în țărișoara noastră, lumea trăiește în pace și dis-de-dimineață vă treziți și deschideți ochii și întindeți mâna și pe raft este pâinică și luați să sărutați pâinica și mâncați.)
