64 de toamne împreună. Atât au împărțit la doi, Dumitru și Eudochia Josan. Veseli, plini de viață și îndrăgostiți ca la prima întâlnire. El a găsit-o tocmai în regiunea Irkutsk, fiind deportat, iar ea era o copilă frumoasă, care încă făcea carte. Și-au jurat credință până la adânci bătrâneți și așa a fost. Au creat o familie frumoasă, iar acum se bucură de nepoți și strănepoți. Colegii mei au mers în ospeție la cel mai longeviv cuplu din Orhei. Cum își trăiesc vârsta și ce povețe au pentru o căsnicie trainică, vedeți din reportaj.
„La multe doamne le crăpau călcâiele după mine, nu numai ea. Dar, ea m-a cucerit. Să nu se gândească că am văzut pe alta mai frumoasă. Nu. Noi când ne întâlneam ziceam: Până la bătrânețe vom fi împreună”.
Cu acest crez, Eudochia și Dumitru Josan, au mers de mână prin viață până au încărunțit la tâmple. Ea are 85 de ani, iar el – 90. O vârstă la care multora nu le este dat să ajungă, iar pentru ei este o binecuvântare, spun bunicii. S-au întâlnit în urmă cu 64 de ani și de atunci sunt de nedespărțit. Ea era încă elevă, într-un sat din regiunea Irkutsk, Rusia, iar el, un băiat de 21 de ani, deportat acolo împreună cu familia.
EUDOCHIA JOSAN: „Eu învățam la școală în clasa a 7-ea, că atunci 7 clase erau … Vroiam să fiu învățătoare de matematică. El deja lucra, dar eu … Neam întâlnit. Eu învățam în clasa a 7-ea și cum am absolvit, aveam 16 ani și m-a luat. 7.05 M-a adus în Moldova, nu știam nimic, de vorbit – nimic”.
DUMITRU JOSAN: „Eu mi-am luat o țărancă după mine. La multe doamne le crăpau călcâiele după mine, nu numai ea. Ea m-a cucerit. Era tânără și frumușică”.
Badaibo din Irkutsk este supranumit ținutul aurului și al oaselor, pentru că, spune istoria, acolo și-au pierdut viața mulți mineri la una dintre cele mai mari mine de aur din Rusia, unde au muncit din greu și eroii subiectului nostru.
DUMITRU JOSAN: „Raioanele celea două Iakutia și Badaibo … în rusă înțelegi? Aproviziona Ministerul Metalurgiei Neferoase din Moscova. A fost o viață foarte romantică, dar greu a fost, frig. Am fost sătul, am fost îmbrăcat, am avut bani, dar frig din calea afară. Lucrul a fost plătit, dar a fost o muncă silnică, dar de bunăvoie. Alt lucru acolo nu era. Trebuia să cobori în mină, să scoți aur pentru țară”.
Timp de 8 ani, ambii au lucrat sub pământ, în condiții greu de imaginat. Totuși, dragostea și tinerețea își spuneau cuvântul și nu au simțit pe deplin povara muncii silnice.
În albumul cu amintiri se păstrează și singura fotografie de la nunta tinerilor. Nici pomină de rochie albă de mireasă sau alai de nuntași, își amintesc cu nostalgie, dar și cu umor soții.
„Coroniță în cap am avut, dau nu aveam anii, nu ne-au înscris. Pur și simplu părinții ne-au făcut acolo oleacă … Ne-am adunat și am ciupit… Toate din ceară acestea sunt. Aici voalul. Din ce era? Din tifon era”.
Săraci, dar fericiți că erau împreună, iar asta le-a dat puteri să treacă peste toate încercările. Deși, este un om fără carte, bunicul Dumitru nu a vrut să stea cu mâna întinsă în viață. Așa că, a învățat din mers. A fost sudor și a mers acolo unde îl plăteau mai bine.
DUMITRU JOSAN: În 40 s-au dus românii din Basarabia, eram în clasa întâi, au venit rușii, iar m-am dus în clasa întâi. Au trecut 2 ani de zile, învățam în clasa a treia, au venit românii, apoi au venit rușii înapoi. Eu am lucrat sudor electric. Iată podurile acestea pe care voi treceți, eu am lucrat la ele și am fost plătit, am fost prețuit. 24.19 Și computerul a lucrat foarte bine. Și din cauza computerului că a lucrat foarte bine, am lăsat munca de la o întreprindere au venit și m-au luat la alta. 18.22 În diferit public m-am învârtit, dar prietenii mei care au rămas aici, au fost ciobani și așa au rămas, și tot ciobani au murit”.
Nici bunica Eudochia nu s-a temut de muncă. A țesut cu mâna sute de covoare la fabrica la care era angajată. Unul însă, îl păstrează și acum pe peretele din Casa Mare.
„Împreună cu o femeie, după lucru rămâneam și făceam. 4 covoare de acestea sunt numai. Unul pentru mine, unul pentru ea. Le-am plătit la magazin. Tot cu mânuța, cu degetele legam”.
Și bunicul Dumitru se laudă cu o gospodărie pe care a construit-o cu forțe proprii. Zice că, timpurile grele au făcut din el un bărbat puternic și i-a plăcut ca familia să nu ducă lipsuri.
„Ce vezi la mine în gospodărie, tot e făcut de mine. Iată cuptorul acesta. Facem focul, iată tavele. Șase pâini de acelea mari, iar acolo e făcut de 12 pâini. Uite, câte lemne bunicul are, aici, aici și aici, ce depozit”.
Iar în curtea casei se auzeau voci zgomotoase de copii. Dumnezeu i-a binecuvântat cu două fete. Și chiar dacă erau timpuri grele și nu au făcut carte, părinții au insistat ca fiicele să facă școală. Din păcate, cea mai mare a plecat spre ceruri, iar mezina le trece foarte des pragul.
Zis și făcut. Mama a pus repede pe masă și și-a încălzit fiica cu un ceai fierbinte.
În camera plină cu poze ale celor dragi, iubește să rătăcească printre amintiri și fiica. Una dintre acestea, este legată de nunta de aur a părinților. Împreună cu fiicele și nepoții, Svetlana a decis să le facă o surpriză și, au dus părinții chiar în fața ofițerului de stare civilă, organizând o ceremonie pe care nu au avut-o în tinerețe.
SVETLANA JOSAN fiică: „Mergeam prin oraș și mama zice: Da, unde ne duceți voi pe noi? Văzând că drumul e în deal, mama zice, cred că la cimitir, dar tata spune: Da ce, îți este frică că te duce la cimitir? – Ei, în fapt, noi am ajuns la Oficiul Stării Civile. Noi le spunem: Repejor, repejor, luați-vă de mână și intrați. Ei s-au luat de mână ca și copilașii ceia ascultători și au intrat. Și când acolo, cântă marșul Mendelson și doamna Iulia Purice îi întâlnește. Frumos i-am felicitat, cu șampanie, bomboane, ca o înscriere cum scrie în carte”.
O viață au locuit în Orhei, iar acum mai rar pot să se plimbe prin orașul natal, pentru că nu îi prea ascultă picioarele, spun bătrânii. Totuși, au locuri preferate care le trezesc amintiri plăcute și emoții frumoase.
DUMITRU JOSAN: „Mie tot îmi place în oraș, unde nu m-aș duce. Aveam 6 ani și mă duceam în Grădina Publică, acum acolo e Ivanos, acum au făcut, dar era pârâul cela. Erau copaci și niște flori puse. Sus, unde e casa ceea cu două etaje era Prefectura. Eu pot să vă zic ce era în oraș până la război și după război”.
Se mândresc soții Josan cu o familie mare în care cresc 3 nepoți, bucuria și mângâiere lor la bătrânețe. Au ajuns să-i vadă și pe cei 3 strănepoți, iar acum așteaptă apariția pe lume al celui de-al patrulea.
EUDOCHIA JOSAN: „Și pe toți i-am crescut, și până în ziua de azi îi primesc, și cu un cuvânt bun”.
Urmașilor, le dau povețe cum să ajungă să trăiască o viață mână în mână, fără certuri și supărări mari.
DUMITRU JOSAN: „A intrat cineva în casă, s-a terminat toată supărarea, s-a întins masa, stăm la vorbă de parcă nici nimic nu a fost. Noi nu neam certat așa cum alții, dacă se ceartă cu soția, ea nu-i face mâncarea două săptămâni ori i-a făcut și nu mănâncă. Asta nu a fost. La noi sfadă mare nu a fost, iar supărarea a fost cel mult pe două ore”.
EUDOCHIA JOSAN: „Ce secret poate fi? Da, poate ne-am certat, dar cineva cedează și mergem înainte, ne gândim că avem copii”.
DUMITRU JOSAN: „Și eu am iubit-o și ea m-a iubit, noi nu am avut disensiuni ori ca în timpul de azi. În alte familii, soția trăiește cu banii ei, dar el cu banii lui. La noi a fost tot împreună, un buzunar”.
Iar, pentru cuplurile tinere, familia Josan poate fi un exemplu de iubire, răbdare, înțelegere și respect reciproc.
EUDOCHIA JOSAN: „Dacă doi tineri s-au întâlnit și s-au îndrăgostit, și vor să trăiască, să facă o familie, să aibă copii, și să nu se gândească că, iată am văzut-o pe alta mai frumoasă. Nu. Tu ți-ai ales pe toată viața. Noi când ne întâlneam am zis: Până la adânci bătrâneți vom fi împreună. Și iată, Dumnezeu așa și a făcut”.
Bunicii spun că, timpurile complicate i-au călit și le-au testat încrederea unul în celălalt. Niciodată însă, nu au pierdut simțul umorului și speranța că într-o zi va fi mai bine, iar momentele de tandrețe și gingășie le păstrează și acum.
Așa veseli și vioi i-am lăsat pe bunici la poartă. Ne-au spus că, ușa casei lor va fi mereu deschisă pentru toți și că ne așteaptă și la anul să depănăm amintiri.