Duminică, 7 noiembrie, în ziua celei de-a 104 aniversări a revoluției din octombrie, în Partidul comuniștilor din Republica Moldova se va încheia oficial ”epoca lui Vladimir Voronin”, scrie noi.md.
La Congresul IX al formațiunii politice președintele neschimbat al PCRM va demisiona. După 28 de ani, partidul va avea un lider nou, iar Vladimir Voronin va deveni președinte de onoare.
Cum a apărut PCRM. Versiunea oficială și cea neoficială
Conform versiunii oficiale (ea poate fi găsită pe site-ul PCRM), după ce la 23 august, 1991 prin decizia nr.683 parlamentul a interzis activitatea partidului comunist din Moldova pe tot teritoriul republicii, cu naționalizarea proprietăților lui, “un grup de comuniști a început lupta activă pentru anularea interdicției și restabilirea partidului. A fost creat comitetul organizatoric în frunte cu Vladimir Voronin, care a decis să înceapă colectarea semnăturilor pentru a crea un nou partid – Partidul comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) ”.
Altă versiune a acelor evenimente au sonorizat-o în aprilie, 2001 în ziarul ”De facto” , doi funcționari de partid suspuși – secretarii CC al PC al RSSM pentru lucrul organizatoric și pentru ideologie, Ion Guțu și Evghenii Sobor (în a. 2009 fragmente din interviul lor a publicat ziarul “Ведомости”).
În versiunea lor, anume ei au făcut lucrul prealabil de restabilire a partidului comunist în RM, în colaborare cu spicherul de atunci al parlamentului (1989-1991), fostul prim-secretar al CC al PC din Moldova Petru Lucinschi.
“Noi cu colegul Sobor am decis că trebuie să continuăm cele începute, adică să continuăm renovarea PCM și să creăm un Partid comunist de orientare social-democratică. Aveam chiar și o variantă a denumirii – Partidul socialismului democratic”, – își amintea I.Guțu. “Noi credeam în forțele sănătoase care existau în PCM și creșteau. Comunicam cu mulți comuniști, ei ne sprijineau. Și spicherul de atunci Petru Lucinschi a aprobat ideea. Nu voi ascunde însă, că el a promis să anuleze decizia precedentă a parlamentului privind interzicerea PCM doar cu condiția, că noi vom duce la bun sfîrșit lucrul și partidul va trece pe calea social-democrației ”, – l-a completat E.Sobor.
Cei doi foști secretari ai CC al partidului comunist și-au împărțit obligațiunile: Guțu și-a asumat munca de organizare – actele pentru înregistrare, statutul, pregătirea și convocarea conferinței constitutive. Sobor elabora programul viitorului partid. La această activitate s-a conectat și Andrei Neguța, fost prim-secretar al comitetului raional de partid din Hîncești.
Inițial se presupunea, că postul de lider al PCM renovat îl va ocupa Ion Guțu. Dar după multe cugetări, foștii secretari ai CC au decis că nu face ca ei să intre în organele de conducere ale noului partid. “Noi eram acuzați de participare la puci, de toate păcatele staliniste, cu care noi nu aveam nimic în comun. Am decis să nu le dăm șanse celor, care caută orice motiv pentru a acuza noul partid de vechile păcate. Dacă creăm un partid renovat, în fruntea lui trebuie să fie persoane noi ”, – spunea ulterior E.Sobor.
Din spusele lor, ideea de a-l invita în funcția de lider pe Vladimir Voronin, ex-ministrul de interne și fost prim-secretar al comitetului orășenesc Bender, a fost a lui I.Guțu. Pe atunci Voronin nu se afla în țară – el absolvea Academia MAI din Moscova, și la început nu vroia să audă de conducerea partidului. Dar pe urmă a pus o condiție dură – ca Guțu și Sobor să facă parte măcar din organele alese ale partidului. Ei l-au convins: ”nomenclatura” veche poate numai să încurce, și au participat la conferința constitutivă ca simpli delegați .
Forul constitutiv al noii formațiuni politice a adoptat programul Partidului comunist renovat, care avea un caracter social-democrat evident. Însă peste un an, la a doua conferință a PCRM, a fost adoptat un alt program al partidului – mai conservativ. În rezultat, drumurile PCM ”resetat” s-au despărțit de cele ale lui I.Guțu și E.Sobor.
Însă conform spuselor unuia dintre interlocutorii noștri, P.Lucinschi, I.Guțu și E.Sobor s-au apucat să refacă Partidul comunist din Moldova pentru a dispune de o formațiune politică de opoziție ascultătoare. Dar no doreau să se implice personal în aceasta, nici să fie în fruntea Partidului comuniștilor creat. Anume atunci, spune el, și-au amintit de ”milițianul Voronin”. Însă preconizata idee cum că ”invitat de la Moscova la totul de-a gata” Vladimir Voronin va fi controlat de ei, nu s-a adeverit. Voronin a început să acționeze de sine stătător, și s-a certat cu Guțu și Sobor. La finele anilor 1990 – începutul anilor 2000 tensiunile dintre ei erau simțite: comuniștii fiind deja la putere, Ion Guțu a fost de două ori ales în parlament – inițial din partea ”Alianței Bragiș”, de opoziție, apoi din partea Alianței ”Moldova noastră”, de opoziție și ea, și critica dur multe dintre inițiativele partidului lui Voronin.
În versiunile ”comuniste” privind crearea PCRM Ion Guțu și Evghenii Sobor nu figurează deloc. În versiunea redactată, cum am mai spus, se arată că la începutul anilor 1990 ”a fost creat comitetul organizatoric în frunte cu Vladimir Voronin, care a decis să înceapă colectarea semnăturilor pentru crearea noului partid – Partidul comuniștilor din Republica Moldova”. În realitate (despre asta puțini își mai amintesc) la început PCRM avea trei lideri-fondatori cu puteri depline: Andrei Neguța și Fiodor Manolov, foști prim-secretari ai comitetelor raionale Cotovsc și Comrat, și Vladimir Voronin, ex-ministru de interne și lider al comitetului orășenesc Bender.
La 22 octombrie, 1993 Conferința republicană de constituire a decis formarea Partidului comuniștilor din Republica Moldova, recunoscut succesor al Partidului comunist din Moldova, și alegerea copreședinților formațiunii – Vladimir Voronin, Fiodor Manolov și Andrei Neguța. Dar deja peste un an, la primul congres al partidului din 24 decembrie, 1994 sub pretextul îmbunătățirii structurii organelor de conducere și a întăririi disciplinei de partid, institutul copreședinților a fost lichidat. Vladimir Voronin a devenit prim-secretar al CC, de facto – președintele partidului, iar Andrei Neguța – secretar al CC pe ideologie. Încet, dar sigur PCRM devenea ”voronist”, ceilalți ”părinți-fondatori” au fost trecuți pe planul doi.
După ce în a. 2003Andrei Neguța a fost numit în serviciul diplomatic (ambasador extraordinar și plenipotențiar în Franța), el a părăsit definitiv pozițiile de conducere din Partidul comuniștilor. Pe atunci, în cercurile politice numirea ”la Paris” era considerată un ”exil de onoare”. Iar la 23 septembrie, 2014 Andrei Neguța, care a făcut multe pentru crearea PCRM și a stat la originile lui, a depus cererea de ieșire din formațiune. În alegerile parlamentare din a. 2014 el deja a candidat pe listele Partidului socialiștilor.
8 la putere, sau PCRM în rolul “adevăraților proeuropeni ” C
e soartă ar fi avut PCRM de nu era ”stilul autoritar” al lui Vladimir Voronin, nu se știe. Însă în mare parte datorită carismei sale în a. 2001 PCRM a reușit să ajungă la putere cu un rezultat zdrobitor – 50,07% din voturi și 71 mandate de deputat. Euforic, unul dintre deputații-comuniști declara atunci: noi avem în parlament destule mandate să schimbăm nu numai Constituția, dar și legile matematicii.
Voronin de la finele anilor 1990 pur și simplu “ardea inimile oamenilor” în vorbe și fapte, și își trolla deschis colegii de parlament. În telefonul său mobil răsuna imnul Uniunii Sovietice, interzis chiar și în Rusia (în FR între anii 1990 – 2000 pe post de imn de stat era folosită piesa lui Glinca “Патриотическая песня”), care-i făcea pe deputații-unioniști să se ferească. Voronin al anilor 1990 a promis să lichideze funcția de președinte, deoarece, potrivit lui, aceasta este una total inutilă în republică, și a apărat întreprinderile producătoare de tutun și vin-cognac în cadrul discutării proiectelor individuale de privatizare, deoarece “pentru noi privatizarea înseamnă capitalizare, jaf, delapidări și corupție ”.
După parlamentarele anticipate din a. 2001 parlamentul alegea șeful statului, și nimeni nu avea îndoieli cine va deveni al treilea președinte de țară. Vladimir Voronin și-a depășit mult adversarii care, cel mai probabil, aveau rolul statiștilor, nu a unor pretendenți reali la președinție. Pentru Vladimir Voronin au votat atunci 71 deputați, 15 voturi a luat Dumitru Braghiș și 3 – Valerian Cristea.
Da pentru al doilea mandat (4 aprilie,2005) Voronin deja a fost nevoit să manevreze – cele 56 de mandate obținute de PCRM în alegerile parlamentare din a. 2005 nu erau de ajuns pentru realegerea lui în funcția de președinte al țării. Atunci, în ajunul alegerii președintelui, unii adversari se bucurau și spuneau că liderul PCRM va fi nevoit să facă mari concesii. Prima dintre acestea – să cedeze funcția de șef al statului în favoarea unei figuri neutre, care să-i mulțumească pe toți. Însă în a. 2005 Vladimir Voronin nu numai că a păstrat pentru partidul său funcțiile-cheie din stat și a devenit președinte pentru a doua oară, el i-a atras de partea sa pe eternii adversari – creștin-democrații. Plus – a dat lovitura de grație Blocului de opoziție ”Moldova democratică”.
Nu a mai reușit să facă același lucru după alegerile parlamentare din a. 2009: și situația social-economică din țară era alta (în a. 2008 s-a declanșat criza financiar-economică mondială), și opoziția, care avea experiența precedentă, nu mai era capabilă să negocieze și își dorea să ajungă la putere. Și se mai zvonea, că Vladimir Voronin a considerat exagerat prețul de 3 mln. de dolari pentru ”votul de aur” la alegerea președintelui (la funcție candidau atunci Zinaida Greceanîi, prim-ministra în acțiune și medicul Stanislav Groppa).
Evenimentele ulterioare au arătat, că în ciuda tuturor distorsiunilor și exceselor, cei 8 ani de președinție a lui Vladimir Voronin au fost o perioadă de făurire rară în istoria Moldovei. Partidul comuniștilor a reușit nu doar să scoată țara din default (către anii 2000-2001 datoria republicii constituia cca 85% din PIB) , să lichideze criminalitatea organizată, care a renăscut după a. 2009, dar și să purceadă la un șir de reforme liberale economice și la modernizarea Moldovei.
Însă în politica externă și pe dimensiunea transnistreană PCRM a înregistrat în acea perioadă un eșec aproape total. În a. 2002 s-au acutizat relațiile dintre Chișinăul oficial și România – s-a declanșat un război diplomatic între cele două țări. În a. 2003, după refuzul lui Voronin să semneze ”planul Kozak”, s-au deteriorat grav relațiile cu Federația Rusă. Și în martie, 2006 FR a introdus primul embargou pentru produsele de vinificație moldovenești, ceea ce a afectat grav și ramura viticulturii, și economia națională în general.
Tot în acea perioadă s-au acutizat relațiile ci Transnistria: la 1 septembrie, 2001 Republica Moldova a schimbat sigiliile vamale, în rezultat întreprinderile de pe malul stîng trebuiau să obțină la Chișinău autorizațiile de export, ceea ce a dus la întreruperea activității multor întreprinderi-exportatoare din regiune. În toamna lui 2003 a fost parțial paralizată legătura telefonică cu nerecunoscuta RPN, iar operatorul moldovenesc de telefonie fixă”Moldotelecom” a închis definitiv accesul la codurile telefonice ale raioanelor din regiunea transnistreană, așa că devenise imposibil să telefonezi în Transnistria din Moldova de pe malul drept. Această situație continuă și în prezent.
În august, 2004 între Chișinău și Tiraspol s-a declanșat “războiul sancțiunilor economice”, RM a început să redirecționeze trenurile de pasageri și mărfarele ocolind Transnistria. În a. 2006 Chișinăul, printr-un acord cu Ucraina, a introdus o blocadă economică a regiunii. După care în vinurile moldovenești, livrate pe piața rusească, ”dintr-o dată” au fost depistate ”amestecuri nocive”, iar tensiunile în relațiile cu FR au atins un nou nivel. Credoul lui Vladimir Voronin ”eu nu-s obișnuit să primesc ordine”, care la început impresiona electoratul, a început să-i joace festa liderului PCRM și partidului său.
Ei, dar în general în perioada guvernării sale Partidul comuniștilor s-a dovedit a fi chiar mai ”proeuropean ” și mai liberal ca ”Alianțele pentru integrare europeană” liberal-democratice, venite la putere după a. 2009. Anume în timpul comuniștilor, în a. 2002 Republica Moldova a proclamat cursul spre integrarea europeană, în care vedea ”cea mai importantă resursă de modernizare și ieșire a țării din izolarea internațională”. Și anume în timpul comuniștilor, spre finele a. 2004 RM a semnat cu UE primul plan de acțiuni “Moldova-UE”.
Tot în perioada guvernării comuniste s-a terminat așa zisul stadiu ”umanitar” al relațiilor dintre Moldova și NATO (prin anii 2003-2004) și a început perioada colaborării militar-politice cu Alianța nord-atlantică. La 24 mai,2006 guvernul moldovenesc a aprobat planul individual al acțiunilor de parteneriat Moldova-NATO (IPAP), care prevedea reformarea întregului sistem de securitate și apărare a Moldovei pe principiile NATO, iar către a.2010 – trecerea Armatei naționale la standardele NATO.
“Rupturile tectonice” ale partidului
După pierderea puterii în a. 2009 steaua PCRM a început să apună treptat.
Putem evidenția două etape în această perioadă: anii 2009-2014 – timpul opoziției dure față de noua putere liberal-democrată, în care PCRM, care mai spera să revină la putere, zădărnicea cu regularitate alegerea președintelui în parlament, și astfel impunea ”Alianța pentru integrare europeană” să anunțe alegeri anticipate. Și anii 2014-2015 – așa numita “perioadă a împăciuitorismului”. Ambele poziții provocau nemulțumirea diferitor grupări opuse din PCRM și se soldau mereu cu plecarea din formațiune a unor membri importanți.
Prima scindare a Partidului comuniștilor s-a produs chiar în a. 2009: la început din partid a plecat Marian Lupu, care pe atunci era considerat unul dintre politicienii cei mai promițători și populari în PCRM, și căruia Vladimir Plahotniuc i-a făcut o ofertă pe care acesta nu a putut-o refuza. Iar în decembrie, 2009 fracțiunea PCRM a fost părăsită de cinci deputați (Vladimir Țurcan, Victor Stepaniuc, Ludmila Belcencova, Valentin Guznac, apoi și Svetlana Rusu), care au declarat că nu susțin boicotarea alegerilor prezidențiale care a dus la ”aprofundarea crizei politice din țară”.
În noiembrie, 2011 PCRM a mai suportat o sciziune: după deputații Igor Dodon, Zinaida Greceanîi și Veronica Abramciuc partidul a fost părăsit și de unele organizații teritoriale, care au aderat la proiectul politic al lui Dodon. Ele și-au explicat plecarea prin faptul, că ”refuzul conducerii PCRM de a negocia a condamnat țara la o criză politică profundă ”.
În iunie, 2012 Vadim Mișin, un politician strălucit (unul din autorii ”planului Kozak”) a părăsit Partidul comuniștilor din cauza “protestelor interminabile ale PCRM împotriva Alianței ”Pentru integrare europeană”. Împreună cu el au plecat deputații Oleg Babenco și Tatiana Botnariuc. În septembrie, 2012 plecarea din PCRM și-a anunțat-o unul dintre ”șoimii” tinerii ai partidului , actualul primar de Chișinău Ion Ceban.
Următoarea “ruptură tectonică” în PCRM a fost excluderea, în iunie, 2014 din Comitetul executiv a trei membri de frunte ai formațiunii – secretarul executiv al CC Iurie Muntean, ideologul partidului Mark Tcaciuc și Grigore Petrenco. Aceștia din urmă au fost excluși și din componența Comitetului central. Vladimir Voronin a declarat atunci, că ei ”au fost eliberați din funcțiile de conducere ale PCRM pentru că erau un balast și pentru neajunsurile în activitatea lor ”. Iar în replică “balastul” a explicat scandalul iscat prin faptul, că “PCRM a renunțat la victorie ” și se orientează spre consilierea cu unele partide aflate la guvernare .
În rezultatul disputelor interne, Tcaciuc, Muntean și Petrenco au părăsit PCRM. După ei din partid au plecat și mulți ”comuniști tineri” – adepții unor acțiuni mai ferme. Anume ei au organizat pichete anti-coaliție, procesiuni, boicoturi, marșuri sociale , mitinguri și ”revoluția de catifea” din a. 2013.
În decembrie, 2014 deputata Irina Vlah, care intenționa să candideze pentru postul de bașcan al Găgăuziei, a declarat că încetează colaborarea cu Partidul comuniștilor. Ea și-a motivat plecarea prin faptul, că PCRM colabora cu partidele proeuropene, din care cauză “electoratul PCRM s-a simțit trădat”. Iar peste un timp – în februarie, 2015 – deputații-comuniști au votat împreună cu colegii din PLDM și PDM pentru guvernul minoritar al lui Chiril Gaburici, numit de alianța politică “Pentru o Moldovă europeană” (PLDM+PDM).
În decembrie, 2015 fracțiunea PCRM a fost părăsită simultan de 14 din cei 21 de deputați în frunte cu președinta fracțiunii Violeta Ivanov, care au creat împreună cu democrații ”Platforma social-democrată Pentru Moldova” și au votat guvernul lui Pavel Filip. Peste un an după aceste evenimente, la congresul VIII al PCRM, liderul comuniștilor Vladimir Voronin a declarat, că pe parcursul ultimilor patru ani partidul a suportat destule lovituri, dar cea mai puternică a fost anume plecarea din fracțiunea parlamentară a celor 14 deputați, dintre care 6 erau membri ai Comitetului politic executiv.
În rezultat, unul dintre cele mai mari partide politice din țară cu un număr de membri “peste 50 de mii” în perioada înfloririi, în a. 2018 număra doar 11 mii de membri, iar în prezent – și mai puțini.
Operațiunea “succesorul”
Vladimir Voronin a fost ”plecat” din funcția de președinte al PCRM de multe ori. Și de fiecare dată aceste zvonuri erau alimentate de Voronin însuși.
În perioada înfloririi PCRM printre posibilii săi succesori în funcția de lider al partidului era numit Andrei Neguța, unul dintre ideologii formațiunii. Neguța se bucura de stima veteranilor partidului încă de pe timpul în care devenise copreședinte al comitetului pentru renașterea PCRM, împreună cu Voronin și Manolov. Dar politologii se îndoiau că pe fondalul carismaticului și puternicului Voronin inteligentul și blajinul Neguța va face față conducerii PCRM. De altfel aceste zvonuri în scurt timp au dispărut: după plecarea la activitatea diplomatică Neguța a părăsit pozițiile de frunte în Partidul comuniștilor.
Apoi în lista potențialilor ”succesori” au răsunat numele ex-premierului Vasile Tarlev, spicherului Marian Lupu, precum și a lui Vladimir Țurcan și Victor Stepaniuc. Ce-i drept, față de candidatura lui Lupu comentatorii erau sceptici din start: în anii 2008-2009 popularitatea lui era foarte mare, dar devenind membru PCRM Marian Lupu așa și nu a devenit purtătorul ideilor de program ale formațiunii. Unde mai pui, că mereu îndemna să fie schimbată denumirea demodată ”Partidul comuniștilor” cu ceva mai modern și mai acceptabil pentru partenerii occidentali, ceea ce nu putea să nu irite conducerea de partid.
În primăvara lui 2010 s-au activizat din nou discuțiile cum că e timpul ca în conducerea PCRM să fie adus un suflu nou, așa că jurnaliștii din nou îl atacau pe Voronin cu întrebarea “cine va fi succesorul?”. Voronin glumea – viitorul lider al comuniștilor, spunea el, va fi un bărbat înalt, frumos și tînăr. Dar nu va fi Tcaciuc: “Noi trăim în Moldova, aici trebuie să cunoști limba”. Așa că mass-media a convenit asupra a trei nume – Igor Dodon, Igor Muntean și Grigore Petrenco. Atunci Igor Dodon a fost întrebat: își dorește să die liderul PCRM? “E rău ostașul care nu-și dorește să devină general ”, – a răspuns el în glumă și a adăugat, că nu poate ocupa această funcție deoarece nu este membru de partid.
După ce în a. 2011 drumurile lui Dodon s-au despărțit de cele ale PCRM, o vreme printre ”succesorii” lui Vladimir Voronin era Iurie Muntean, secretarul executiv al CC al PCRM. Mai ales că în februarie, 2012 în emisia unui post TV Voronin a declarat că la apropiatul congres al partidului ar putea propune candidatura lui Muntean la funcția de președinte PCRM. Printre potențialii pretendenți se mai vehicula și numele lui Oleg Voronin, fiul liderului PCRM. “Partidul nostru nu se transmite prin moștenire. Președinte poate fi orice membru de partid, și nu o vor decide Voronin-tatăl sau Voronin-fiul”, – a declarat în replică Vladimir Voronin. Însă nici atunci nu a fost schimbată puterea în partid: în iunie,2012 congresul VII al formațiunii l-a reales în unanimitate pe V.N.Voronin în funcția de președinte al Partidului comuniștilor.
În decembrie, 2015 fiind oaspetele unei emisiuni televizate, Vladimir Voronin s-a lamentat că a avut doi candidați pentru funcția de viitor președinte de partid, dar ambii au părăsit partidul. Însă candidați la succesiune , a spus el, ”au fost și vor fi” . Mass-media a presupus, că putea fi vorba despre Iurie Muntean și Artur Reșetnicov, care chiar înainte de aceasta părăsise fracțiunea parlamentară PCRM împreună cu alți 13 colegi.
Dar în vara lui 2018 tonalitatea liderului PCRM s-a schimbat: ori potențialii succesori s-au terminat, ori din alte motive, dar în emisiunea “Politica cu Natalia Morari” Vladimir Voronin de 77 de ani a declarat, că deocamdată nu pregătește un succesor pentru funcția de președinte PCRM, deoarece mai are puteri să conducă partidul.
Și iată că la începutul lunii septembrie, 2021 liderul neschimbat al PCRM, care a condus formațiunea timp de 28 de ani, a declarat: “Am decis – părăsesc funcția de președinte al Partidului comuniștilor ”. După ce a stabilit un record absolut privind durata conducerii unui partid în Moldova, Vladimir Voronin pleacă, pentru că “trebuie să ai obraz”.
