Marele Război pentru Apărarea Patriei a lăsat milioane de copii orfani, care au văzut moartea la vârste la care ar fi trebuit să cunoască frumusețea vieții. Este și povestea lui Vladimir Vatnik, rămas singur pe lume în toiul celui mai oribil război din istoria omenirii. Cum a trecut prin ghetou, foame și frig, dar și cum a ajuns să facă parte dintr-un batalion de deservire a unui aerodrom militar la o vârstă fragedă, am aflat dintr-o scrisoare trimisă pe adresa redacției TV6 de fiul său, Alexandr Vatnik.
Vladimir Vatnik s-a născut în anul 1932 în orașul Tulcin din regiunea ucraineană Vinița. Avea nouă ani când a început războiul. Chiar din primele zile, fratele său mai mare, Simion, care avea 17 ani, a mers voluntar pe front, mințind că este mai mare pentru a fi admis în serviciul militar. În 1943, fiind deja locotenent comandant al unei unități de artilerie, a murit în luptele de lângă orașul Harkov. Așa scrie fiul lui Vladimir Vatnik, Alexandr, despre tatăl și unchiul său.
ALEXANDR VATNIK DESPRE TATĂL SĂU, VLADIMIR:
„Tata și toată familia lui, bunelul, bunica, mama, tata și sora mai mică, au ajuns în ghetou, care se numea lagărul ”Peciora” din regiunea Vinița. În acest lagăr oamenii erau lăsați să moară încet de foame și boli. Tata și alți copii au găsit o gaură în gard și evadau în fiecare zi, se ducea prin satele din apropiere și cereau mâncare sau culegeau de pe câmpuri ce găseau, dar cât putea duce un copil? Mai ales că uneori nici nu reușea să aducă ceva. Apropiații săi au început să moară unul câte unul, iar când nu a mai rămas nimeni, a plecat și nu s-a mai întors”.
Micul Vova umbla prin sate și cerea de mâncare. Uneori era hrănit, alteori alungat. O dată, un om l-a bătut cu bățul și l-a aruncat în troiene. Din fericire, copilul și-a venit în fire rapid și nu a înghețat, doar a suferit degerături la față, mâini și picioare. Voia sorții a făcut ca Vova să fie găsit de români.
IZEASLAV MUNDREAN, președintele Asociației de Cultură Evreiască Orhei: „Administrația română se afla pe atunci pe acest teritoriu. Ei au adunat toți copiii ucraineni rămași fără părinți și i-au plasat într-o casă de copii. Cât de cât, aveau grijă de ei. Din fericire pentru dânsul, el cunoștea limba ucraineană, pentru că s-a născut în Ucraina, dar la sfârșitul anului 1943, când au simțit că Armata Roșie le calcă pe urme, ei i-au lăsat în voia sorții pe acești copii”.
Vova Vatnik iarăși a rămas pe drumuri. De data asta, însă, știa la sigur ce vrea să facă.
ALEXANDR VATNIK DESPRE TATĂL SĂU, VLADIMIR:
„Tata s-a pornit spre linia frontului. Nu știu cât timp a trecut până a ajuns la aerodromul sovietic. L-au luat tehnicienii și l-au adus la comandant. Tata a spus că e al nimănui, după care le-a spus: Nu mă alungați, vreau să-i omor pe fasciști alături de voi”.
Așa că băiatul scund Vova Vatnik a ajuns în batalionul de deservire a aerodromului militar. Își dădea toată stăruința pentru a fi util, le aducea tehnicienilor instrumentele pentru repararea avioanelor, îndeplinea ordinele comandantului. Toți, începând de la comandantul batalionului, îl tratau ca pe propriul fiu. Băiețandrului i-au cusut uniformă, i-au dat un palton și o pereche de ciubote și chiar i-au găsit un pistol mic, un browning belgian.
ALEXANDR VATNIK DESPRE TATĂL SĂU, VLADIMIR:
„Desigur, aerodromul nu se afla chiar pe linia frontului, dar îi bombardau cu regularitate. Tata încerca să nu arate că îi era frică, dar a recunoscut o dată că, în timpul nopții, nemții aruncau peste aerodromul lor cisterne goale cu găuri. Zgomotul produs de ele era mai puternic decât cel produs de zece bombe, așa că era mai înfricoșător decât bombardamentul. Astfel nemții încercau să-i provoace pe tunarii antiaerieni să deschidă focul și să divulge locația aerodromului”.
Comandantul batalionului a încercat să-l găsească pe fratele lui Vova, însă a aflat că, din păcate, Simion a murit erou. Aproape de finalul războiului, acesta a vrut să-l înfieze pe Vova. Avea deja 13 ani și gândea ca un adult. Îi era rușine într-o perioadă foarte grea să stea pe spatele cuiva.
Cu toate acestea, Vladimir Vatnik își amintea cu căldură de comandant și îl numea tatăl lui, își amintește Alexandr. Vladimir a făcut studiile la stomatologie, după care s-a mutat cu lucrul în Orhei, unde a activat până la pensie.
Potrivit fiului său, a iubit Orheiul ca pe orașul său natal. A fost atât de atașat de acest oraș, încât nu l-a părăsit până la moarte.
