Ruptă de realitate și amplasată în sânul naturii, mănăstirea Hirova din localitatea Neculăieuca, raionul Orhei, păstrează și acum amprentele istoriei. La doar 60 de kilometri de capitală, în jurul lăcașului sfânt, se află case-chilii, acoperite cu stuf, care au o vechime de peste o sută de ani. Puține mai sunt locuite de oameni. Cei care au rămas să slujească lăcașului sfânt spun că nu îndrăznesc să rupă din autenticitatea caselor, de aceea încearcă să le păstreze cum pot. Tot aici, colegii noștri au întâlnit una dintre cele mai bătrâne călugărițe, care își trăiește zilele în singurătate și smerenie.
Prin anii ’50, această mahala din preajma mănăstirii Hirova era plină de viață, întrucât aici slujeau aproximativ 200 de călugărițe. Acum, fiind necruțate de vreme, îmbrăcate în istorie și parfumate cu schimbările timpului, aceste case poartă în spate greutatea anilor. Multe dintre ele, stau să cadă.
ARHIMANDRITUL GURIE, cleric al Mănăstirii Hirova: „Fiecare avea căsuța lor. Aceste căsuțe pe care le vedeți în jur se numesc chilii de refugiu, de rugăciune pentru maici”.
Într-un număr foarte mic, în unele dintre aceste căsuțe locuiesc cele 11 persoane rămase să îngrijească de lăcașul sfânt. Deși e veche de aproape o sută de ani, pentru preotul Gurie aspectul locuinței în care stă îi amintește de tradiție. De aceea, o renovează în măsura posibilităților, păstrându-i autenticitatea.
ARHIMANDRITUL GURIE, cleric al Mănăstirii Hirova: „Dacă punem cu foi de ardezie, într-un anumit fel, distrugem aspectul și frumusețea căsuței, care într-adevăr îți inspiră o vechime”.
O altă chilie în care mai arde candela este cea a maicii Drosida. Liniștea apăsătoare din casa femeii este întreruptă de vocea răgușită și cuvintele care de abia pot fi deslușite.
Maica Drosida are 96 de ani. A trecut prin multe și a văzut de toate. Acum, ajunsă la această vârstă, a rămas doar cu amintirile.
MAICA DROSIDA: „Din surori, din rude, nu am pe nimeni. Eu am rămas singură”.
La 23 de ani, atunci când a venit pentru prima oară la mănăstirea Hirova, a decis să-și dedice întreaga viața smereniei și rugăciunii. De altfel, atunci, pentru ea, această decizie era singura scăpare, povestește bătrâna.
MAICA DROSIDA: „Era timpul de după război. Era vremea grea cu foamete și boală, era foarte greu viața de trăit. Primăvara am venit aici, nu m-am întors. Aici am pus piciorul și aici am rămas”.
Anii pe care îi poartă în spate nu îi mai permit să facă lucrurile de altădată. Deși, nu mai iese din ogradă, maica spune că este împăcată cu singurătatea sa.
MAICA DROSIDA: „Eu nu sunt singură, am două surori nedespărțite de mine, singurătatea și bătrânețea. M-am deprins cu ele, cu surorile mele”.
În timp ce în chilia maicii există viață, alte căsuțe din apropiere au acoperișurile și pereții dărâmați, fiind cuprinse toate de uitare. Din cauza pământului alunecos, dar și a lipsei de bani, acestea așa își vor sfârși veacul.
ARHIMANDRITUL GURIE, cleric al Mănăstirii Hirova: „Nu avem acele finanțe pentru a le reconstrui, a le reface înapoi frumoase cum erau ele, să le aducem la frumusețea lor rară”.
SABINA ȚÎBULISCHII, reporter TV6: „Și această casă își trage sufletul. După ce a murit proprietara, chilia a rămas în bătaia vântului. Podul stă să cadă, fiind susținut de câteva bârne din lemn. Unica averea care a mai rămas sunt aceste canapele și o masă veche”.
Mănăstirea Hirova a fost întemeiată ca mănăstire de călugărițe în anul 1805. Lăcașul a fost închis de autorități în 1959, iar maicilor li s-a propus să plece. Multe au rămas în colhozul din sat, unde și-au câștigat existența. Mănăstirea a fost redeschisă în 1990.
