În Chișinău, în parcul Valea Trandafirilor, la începutul acestei luni a apărut în preajma lacului un cort în care locuia un bărbat împreună cu un câine. Nu este vorba despre un om al străzii — este un refugiat din localitatea Mariinka, regiunea Donețk, pe nume Vladimir Pleșanov.
Bărbatul are 64 de ani, iar povestea lui este similară cu cea a multor refugiați din Ucraina care au încercat să scape de război în propria țară. Totul a început în urma unui atac cu rachete în anul 2022, după care din casa sa au rămas doar ruine, iar soția lui, Svetlana, originară din Chișinău, a decedat.
VLADIMIR PLEȘANOV, refugiat
Vai, totul era o grămadă de cărămizi, totul a fost acoperit de ruine. Și vecinii au fost bombardați acolo. Totul a fost făcut una cu pământul.
Nu am rude, nu. Copii? Nu, nu am nici rude, nici apropiați, nimic. Eu și câinele meu, doar noi doi. Așa s-a întâmplat. Am crescut la orfelinat. Svetlana, soția mea, a murit. Și atât.
Afacerea sa, casa și familia au rămas toate sub dărâmături după atacul cu rachete. Bărbatul spune că nu a vrut să lupte împotriva la „ai săi”, de niciuna dintre părți, iar pentru a se îndepărta de război a fost nevoit să se perindeze mai întâi prin Ucraina, apoi prin Europa și, în final, a ajuns în Moldova. Însă peste câinele său, Olesea, a fost un impediment.
VLADIMIR PLEȘANOV, refugiat
Zece țări. Am străbătut toată Europa cu Olesea. Ea are pașaport european, și eu. Am fost în Germania, în Țările Baltice, în Belarus, Lituania, Letonia… De prin 2022 umblăm prin Europa, am trecut prin 10 țări.
Peste tot a fost aceeași problemă. Nu ne acceptă cu câinele, nu sunt locuri de muncă. Vârsta nu le convine. Sunt bătrân. Au fost variante de cazare în hostel, dar ne-au refuzat pentru că nu acceptă câini.
Ea îmi amintește de soția mea decedată. Ea a crescut-o de mică.
Câinele meu este ca un paznic, ca un ghid. Am suferit o contuzie. M-am întins și am adormit. Și cineva se apropie. Aveam documentele. Au vrut să-mi fure actele niște țigani. Ea latră. Nu atacă, doar păzește. Ea e paznicul. Uitați, stă mereu de pază.
Bărbatul spune că, după ce a ajuns în Moldova, a încercat să ceară ajutor autorităților, dar a fost refuzat.
VLADIMIR PLEȘANOV, refugiat
Am venit aici și am apelat la linia fierbinte. Ni s-a spus că am mai fost anul trecut și am primit ajutor. Ca un plic de ceai — îl fierbi și îl arunci, așa a fost. Ni s-a spus la linia fierbinte să ne descurcăm singuri, să ne găsim loc de trai și muncă. Și iată că nu mă angajează nimeni, pentru că sunt deja un om bătrân și bolnav. â
Ne-au prelungit șederea ca refugiați până în luna martie 1927. Gata, ne-au prelungit-o. Acolo am cerut ajutor financiar, ei spun că trebuie să stau pe teritoriul Moldovei trei săptămâni. Veniți pe data de 28, nu că vă vom da ajutor, ci vom depune cererea spre examinare. Va veni o comisie și va examina, comisia decide dacă să vă plătească sau nu. Și astfel am rămas practic pe stradă, fără mijloace de trai.
După refuzul serviciilor sociale, a încercat să-și găsească singur muncă și locuință, dar fără succes, ajungând să supraviețuiască.
VLADIMIR PLEȘANOV, refugiat
Am instalat un cort, locuim aici ca niște oameni ai străzii. Am rămas fără bani. Am scotocit prin tomberoanele din cartierul acesta. Am adunat mâncare, am cerut oamenilor să ne dea ceva de mâncare. Ei bine, oamenii au început să ne aducă alimente, să ne hrănească aici. Și acum, în situația asta, căutăm variante, să fim adăpostiți.
Uitați-vă, practic trăim ca niște vagabonzi. Nu ne putem spăla, nu ne putem bărbieri. Avem nevoie de un adăpost.
E greu. Când plouă, plouă foarte tare. E încă frig. Da, mai am și radiculită, mă doare spatele.
Locuitorii din Chișinău au decis să-l ajute pe Vladimir.
VLADIMIR PLEȘANOV, refugiat
Pe aici treceau oameni, simpli trecători, se plimbau și ne întrebau: „Ce faceți, locuiți aici în cort?”. Da, e cam neadecvat. Le-am explicat că suntem refugiați din Ucraina, din Donețk, că nu avem unde să locuim, nu avem bani, nici mijloace de trai, nici muncă, nimic. Și ei zic: „Vom face postări despre voi, vom chema televiziunea, radioul și televiziunile din Moldova și veți da un interviu”. Asta s-a întâmplat acum două zile. Și chiar au sunat.
La apelul de ajutor lansat pe rețelele sociale au răspuns oameni din diferite colțuri ale țării. Vladimir spune că numai astăzi a primit cel puțin 5 apeluri și că oamenii continuă să sune.
Da, am înțeles, cu ajutorul Domnului. Da, oamenii încearcă să ajute. Din Bălți, da.
Am vorbit la telefon cu șeful, da. Ce mai e acolo? E de lucru, e locuință? Da, totul. Totul la bază.
Iubesc Moldova, îmi place foarte mult. Sincer, pun mâna pe inimă. Oameni buni. Toți ne-au ajutat, ne-au hrănit și ne-au dat de băut. Și aici totul e în regulă. Asta e adevărul.
– E plăcut că atât de mulți oameni au răspuns apelului?
– Da, e foarte plăcut. Știți, nu am cuvinte, sincer să fiu. Foarte mulți oameni au răspuns, toți vor să ajute. Toți, vedeți și dumneavoastră. Sună la fiecare cinci minute.
Datorită sprijinului oamenilor simpli, bărbatul a primit o șansă la o viață normală. Oamenii cu inimă mare i-au găsit adăpost și muncă lui Vladimir și câinelui său.
Acum plecăm. Va fi bine… muncă, locuință, planuri, poate voi ajunge la bătrânețe.
Acum Vladimir, împreună cu câinele său Olesea, pleacă la Bălți, cu speranța că își va găsi un loc în viață și va rămâne să trăiască pașnic în Moldova pentru totdeauna.
